No comment

Romania.

 

Ghid de Bucureşti

Ieri, la Romexpo, în prezenţa unei mulţimi “isterice” şi care număra aproximativ 20 persoane, imediat în spatele scenei unde dansatoarele de la formaţia vocal-instrumentală Mandinga îşi ridicau ţâţele şi-şi dezgoleau bucile sub privirea atentă a lui Răzvan şi Dani(da, ăia de la televizor) prefaţând un şou,  a avut loc lansarea unui nou ghid al Bucureştiului, intitulat simplu “Bucureşti şi împrejurimi” sub coordonarea directă a lui Mădălin Focşa, sau, mai simplu, Guru.

La acest ghid a muncit aproximativ 2 ani, dar având în vedere că unele persoane îl mai alintă scrâşnind din dinţi şi Melcul, nu ne miră deloc acest fapt.

Ghidul, are aproximativ 11 centimetri lăţime, 22 centimetri înălţime şi 0, 8 centimetri grosime, deci nu e foarte gros(pentru cei ce nu au răbdare să citească) şi e imprimat pe foaie lucuioasa, de calitate, plăcută la atingere. Plus că are şi multe poze.

Paianjenul

România, Cheia, o cabană/ casă de vacanţă, dimineaţa. 6 persoane(frumoase) în cameră. Semi-somnolenţă. Simţ că mi se mişcă ceva pe faţă, lângă buze. Dau în lehamite cu mână şi de vârful degetelor mi se prinde un păianjen, foarte viu. Ţin să-i informez şi pe ceilalţi de lighioana de pe faţa mea:

- Aveam un păianjen pe faţă  … Cred că i-am făcut sex oral, în somn… (chicoteli)

La care, o voce blondă:

- Cu ce? Cu gura?

- !

România, Cheia, o cabană/ casă de vacanţă, dimineaţa. 6 persoane(frumoase) în cameră. Semi-somnolenţă. Simţ că mi se mişcă ceva pe faţă, lângă buze. Dau în lehamite cu mână şi de vârful degetelor mi se prinde un păianjen. Ţin să-i informez şi pe ceilalţi de lighioana de pa faţa mea:

- Aveam un păianjen pe buze … Cred că i-am făcut sex oral, în somn… (chicoteli)

La care, o voce blondă:

- Cu ce? Cu gura?

- !

TSD-eaua

Data stelară xx102009. Galaxia Bucureşti. Nava spaţială 123. Ruta  C.E.T Vitan – Gara de Nord.

Îngrămădeala de rigoare. Coafura rezistă.

Paranteză: 700.000 de pensionari iau cu asalt în fiecare dimineaţă toate mijloacele de transport. Pe ruta 123-ului, destinaţia e clară: PIAŢA VITAN! Nu ştiu ce mama dracului se petrece dimineaţa în Piaţa Vitan, că nu trec pe acolo decât ocazional – niciodată dimineaţa! – căci găşti de pensionari se îngrămădesc cu regularitate, de la primele ore, în autobuzele către El Dorado din Vitan. Or fi roşiile mai roşii dimineaţa, cartofii cât pepenii sau ouăle gratis, nu pot să-mi dau seama… Închid paranteză.

Ideea e că şi în dimineaţa asta era la fel. 147852 de pensionari cobora în staţia Piaţă Vitan,  221419 de pensionari urcă din staţia Piaţă Vitan.

Bineînţeles, lângă mine s-a instalat cel mai tare dintre ei. De cum l-am văzut, mi-am zis că e imposibil să nu vină lângă mine şi puteam să pariez că-mi va zice ceva. Orice.

Avionul cu aplaudaci

Un episod fascinant l-am trăit în timpul aterizării, la înapoierea în ţară, episod care mi-a întărit convingerea cum că în România se întâmplă cam tot ceea ce nu-ţi imaginezi. Mai precis după ce avionul aterizase şi rula încet pe pistă. Şi am aflat că e un eveniment destul de des, ce se execută pe aproape fiecare cursă în care majoritatea pasagerilor sunt români.

Stimaţi telespectatori, fără niciun motiv(subliniez, fără niciun motiv!), sau cel puţin nu am fost eu pe fază şi mi-a scăpat că mă chinuiam să-mi desfac centura, lumea din avion a început să  aplaude! Veţi întreba: ce? sau de ce?. Şi eu m-am întrebat.

Iniţial, am crezut că a făcut stewardesa vreo scamatorie şi mi-a scăpat mie, sau pilotul a tras nişte flic flacuri cu triplu tulup de bucurie că a ajuns acasă, ori s-a anunţat că se dă băutură gratis şi n-am auzit eu sau, mai mişto, am călătorit cu vreo vedetă mondenă şi bambuistă unanim recunoscută de tot avionul(da, în continuare nu am televizor). Nimic însă din toate astea!

Check-in, check-out

Am fost în vacanţă. Printr-o  ţara străină.

N-o să încep acum să povestesc ce frumos a fost, cât de verde e iarba la ei, cât de albastru e ceru`, cât de limpede e apa, cât de frumos le miroase căcatul şi transpiraţia(oh, daaaaa… şi ei put), cât de lung îşi poartă femeile părul la subsioară, cât de multă mizerie e pe străzi, ce arhitectură frumoasă şi ce asfalt aproape perfect au. În fine, nu vreau să plictisesc.

În schimb o să povestesc despre ceva banal. Atât de banal, că ar trebui desfiinţat. Şi mă refer aici la un aeroport – aeroportul Băneasa, zis şi Aurel Vlaicu. Că, na, ca mulţi alţi români am preferat să iau un avion până la destinaţie, că cică e mai comod. Şi am optat pentru un zbor low-cost. Că cică e criză. Până aici nimic fantastic; compania ok, nu şi-a dezminţit numele de low-cost, – m-am simţit ca-n rata Maraşu – Frecăţei,  -, zbor ok, cu semi-turbulenţe, însoţitorii de zbor plictisiţi şi acri. Adică, români.

Ieri, mi-a plăcut Bucureştiul

… poate pentru prima dată.

Dacă îmi povestea cineva, nu credeam. Dar am văzut cu ochii mei. 
    
 Eram în maşină, la intersecţia lui Nerva Traian cu Unirii, intersecţie vestită pentru aurolacii repede doritori să-ţi arunce cu nişte zoaie pe parbriz  şi să-ţi întindă mizeria, ca mai apoi, cu feţe care de care mai retarde, să-ţi ceară “un ban” pentru efortul depus… 
  

 ”Muriţi, bă! ! !” – închid paranteza . 

Şi bineînţeles, aceste intersecţii sunt pline de mizeriile lăsate în urmă de aceşti vajnici păstrători ai curăţeniei rutiere. 

Numai că acum peisajul era un pic diferit.