Toamna se poarta Gheorghe.Tudor Gheorghe.

Din categoria “PR-ul lui Dumnezeu“

Am fost aseara la un spectacol. De-al lui Gheorghe. Tudor Gheorghe.

Locatia: Sala Palatului, Bucuresti.

Probabil ati auzit de Cervantes – unii chiar l-ati citit – si de al lui don Quijote, cavaler al Tristei Figuri, boemul aparator al dreptatii si al domnitelor, vajnicul luptator cu morile de vant, insotit de bunul sau scutier Sancho Panza si de o iapa anemica, Rocinante.

Adaptat din musicalul lui Dale Wasserman, “Omul din La Mancha”, ii face remarcati, alaturi de Tudor Gheorghe care e desavarsit in tot ceea ce face, pe Monica Ardelianu in rolul Dulcineei( personal, mi-a placut cel mai mult: o voce de exceptie!) si pe Angel Rababoc in rolul Padre, o voce masculina, clara si rezonanta cum de mult nu am mai auzit. De asemenea, nu au fost mai prejos Valentin Mihali, in rolul lui Sancho Panza si Adrian Andoni (Hangiul).

Domnii scurte: Pătraşcu cel Bun

Pătraşcu cel Bun (1554 – 1557)

Printre voievozii români, a căror guvernări au însemnat ceva în istoria noastră, dar care, însă, nu s-au bucurat, de-a lungul timpului, de o cunoaştere mai aprofundată, din partea publicului larg, se numără şi Pătraşcu cel Bun.

Domn al Ţării Româneşti, din martie (înainte de 12) 1554 (numirea sa la Istanbul, de către sultan, având loc la 26 februarie) şi până în 24 decembrie 1557, el a fost cel mai tânăr dintre fiii lui Radu Paisie, adică, aşa cum stă scris în cronica ţării, al „voievodului de odinioară Călugărul”.

În documentele de epocă apare cu numele de „Petraşco”, care era un diminutiv al clasicului Petru (de altfel aşa îl chemase şi pe tatăl său pe când era călugăr), forma modernă a acestuia – Pătraşcu – apărând mult mai târziu, ea impunându-se în istoriografie abia în zilele noastre.

Cognomenul „cel Bun” l-a primit, după cum aflăm din izvoarele vremii, pentru că „a domnit bine ţara şi boiarii fără vrăjbi, fără morţi, fără prăzi precum tuturor place; pentru aceia şi Bun l-au numit, pentru bunătăţile lui ce avea”. Exista şi un termen de comparaţie, care făcea posibilă considerarea guvernării sale drept una mai mult decât paşnică şi anume domnia sângeroasă a unchiului său patern Mircea Ciobanul (ce a cârmuit Ţara Românească între 1545-1552, 1553-1554 şi 1558-1559). Practic, sub oblăduirea blândă a lui Pătraşcu Vodă, ne spun cronicarii acelor timpuri, nici „un singur cap de boier nu căzu”.