Cum mi-am petrecut sfârşitul săptămânii

Am hotărât cu în patru prieteni să ne petrecem week-endul la munte. S-a ales valea Chiojdului cu munţii Zmeuret şi … ce-o mai vrea Dumnezeu. Bineînţeles, expediţia a început cu …pregătirile necesare.

Aşa că m-am pregătit. În primul rând m-am tuns. Aproape chel. La frizerie, am fost martor la o ceartă. Se certau frizerii intrei ei. Unul ii spunea clar celuilalt ca nu are să-i cumpere nici măcar o garsonieră, daca va castiga la loto, spre iritarea celuilalt. Ajunseseră sa tipe unul la altul. M-am amuzat.

Mi-am aruncat la repezeală câteva ţoale în rucsac, izoprenu şi sacu de dormit şi am plecat în viaţă. Mai precis în vreo două cluburi/puburi unde am consumat nişte beri şi m-am agitat ca un sifon până pe la orele 3 dimineaţă.

Oră când a venit Palatu să ne ia.

Paranteză.

Palatu este o Dacie Logan cât se poate de obişnuită. De 1 decembrie 2008 eram la Dhiantus, unde proprietară otomobilului a observat că pe proaspăta sa achiziţie se aşternuse peste noapte o peliculă subţire de brumă. Plină de entuziasm, verifica maşina periodic, şi, în lumina dimineţii – că era dimineaţă – ce i s-a părut ei? Că brumă respectivă de pe maşină creează un obiect de cleştar.  Mai precis un Palat.

“Vaaaaaii, ce frumoooos! Maşina mea parcă e un Palat de Cleştar!”

Şi de atunci intitulăm acea maşină, Palat. Sau Palatătă – terminaţia bulgărească. Dar, asta e un alt episod.

Închid paranteza.

Bun. Pe la 3 dimineaţă ne-am urcat în Palat şi am început aventura încărcării bagajelor de pe la adresa de reşedinţă de vară a fiecăruia dintre noi. Că na! Nu puteam merge cu rucsacu  în oraş. Am mai pierdut o oră. Nu mai punem că ne-am întors şi după hărţi şi un cort.

Pe la 4.30 ieşim pe DN1. Cu capul lipit de geam, încercam să stau treaz şi să enumăr radarele fixe de pe DN1, că le ştiu pe toate la cât l-am bătut, în speranţa că vom recupera timpul pierdut. Şi l-am recuperat.

La 6.30 am ajuns în Starchiojd pe o vreme ce nu anunţa nimic bun. Am fotografiat rapid nişte vaci şi case vechi şi ne-am îndreptat spre capu` satului unde trebuia să lăsăm Palatu`. Am luat micul dejun lângă maşină sub nişte picături enervante de ploaie.

Cu inima strânsă ne-am aruncat rucsacii în spate şi am început să urcăm spre muntele Zmeuret ce se înalta în faţa noastră, ameninţaţi de o răpăială serioasă. În mod surprinzător, eram singurul cu pelerină. De obicei, sunt singurul fără pelerină. M-am bucurat. Şi pentru că m-am bucurat, n-a mai plouat.

Pe la 11 şi un pic după ce trecusem de şaua Zmeuret, deja ieşise un soare de îţi rupea ochiu`.

Ca să scurtez: drumul a durat 9 ore. Pot să firm că am mers până ne-au intrat picioarele în fund. Am făcut cel puţin câte o criză de nervi fiecare, pentru că mergeam pe drum nemarcat, adică mergeam aiurea prin pădure orientându-ne după o hartă şi după munţii din jur -  atunci când îi vedeam din vreun luminiş. Plus că ni s-a terminat apa şi NU mi-am închipuit că nu există râuri în aceşti munţi. Când eram pe punctul să fac crimă de om, am ajuns lângă o stână, unde printr-un noroc chior(Adi a simţit în ciudă lenei un imbold acut să se pişe şi s-a abătut câţiva metri în pădure) am găsit o fântână.

Mi s-a părut că am băut apa vieţii. Mi-am revenit, m-am calmat şi parcă aveam alt chef de viaţă.

Drumul a continuat încă vreo 2 ore când am ieşit la golul alpin în apropierea vârfului lui Crai. Se întâmpla pe la 6 seară. Am montat corturile într-o stână, chiar în interior. Ne-am dovedit inspiraţi căci noaptea a bătut un vânt destul de puternic.

A două zi am coborât în satul Slon, la vreo 35 de km de Starchiojd şi locul unde lăsasem Palatul.

Am hotărât să ne despărţim. O parte se duce şi recuperează maşină – cu ocazie şi o parte stă la crâşma şi bea. Am rămas – şi eu -  la crâşma satului vreo 2 ore, timp în care ajunsese să ne salute toată lumea ce intra acolo. Eram un fel de vedete. Era 1.5 lei berea la sticlă. Am luat un sortiment la 1.7 lei… probabil asta ne-a atras respectul localnicilor.

La întoarcere ne-am oprit în satul Bătrâni – locul unde s-a inventat Periniţa – , am mai văzut nişte case vechi, apoi am făcut un ocol prin satul Valea Plopilor, unde am luat prânzul într-o poieniţa de lângă cimitirul unei mănăstiri.

Apoi, ne-am îmbarcat în Palat şi am luat calea Bucurstiului. Spre seară am ajuns, după nişte blocaje de vis pe DN1.

Ca o mică concluzie, cred că după acest traseu de forcing mi-a mai crescut laba piciorului cu un număr. Dacă înainte purtam 45-46 la încălţăminte, acu sigur am ajuns la 47.

Fin.

Mai jos some poze:

Casa veche cu sura

vedere dinspre saua Zmeuret

Loc de odihna. Loc cu verdeata.

Oi sub un copac

Loc de campare

Apus

Varful lui Crai

Plan indepartat, Muntii Zmeuret. Acolo am lasat Palatu.

Vaca si vitelul

Nor

Biserica