Din studentie – a doua parte

Booooon. Am găsit căminul!

Fericiţi, urcăm câte 3 trepte odată. Gâfâind şi transfiguraţi la faţă ajungem în faţa uşii. Era 10 dimineaţa. Uşor, ciocănesc şi ne apropiem imediat urechea de uşă pentru a auzi eventualele mişcări din cameră. Nimic. Mai ciocănesc o data, un pic mai nervos, apropiind din nou capul de uşă, urmat, evident de acelaşi rezultat: nimic! Deja prietenii mei şuşoteau. Impacientat, mai bat o data, foarte tare. O voce somnoroasă de faţă:

“Imediaaaaat!”

Auzim nişte papuci apropiindu-se, cheia răsucindu-se de două ori şi vedem cum de după uşă crăpată uşor apare un cap brunet, acoperit de o claie de păr creţ.

“Daaa?” făcu capul creţ, cu voce bănuitoare.

“O căutăm pe Cristina? Este?”

“Cristina nu e. A plecat acasă.”

“Unde acasă?” fac eu intrigat.

“Acasă la ea … la Brăila!”

Într-o secundă s-a dărâmat tot castelul. Stătea câte un an întreg la Cluj fără să meargă acasă şi a găsit-o acu să plece… Cei doi prieteni se uitau la mine acuzator.

“Asta e, băieţi! Vedem şi noi Clujul şi după aia `om vedea ce-om mai face …”

Cu câte 5 kg de dezamăgire în picioare, ne târâim bocancii spre ieşirea din campus. Ajungem în centru, facem câteva poze cu Matei Corvin(statuia), cu o catedrală şi alte chestii ce noua ni se păreau mişto, după care unul din noi(nu mai ştiu cine) vine cu propunerea c-ar trebui să vedem şi Grădină Botanică.

Îmi amintesc că mi-a plăcut foarte mult Grădina şi după pozele de rigoare şi un sanviş, hotărâm, între doi dumicaţi, că n-ar trebui să mi pierdem mult timp prin Cluj.

Voioşi de parcă eram chiar echipa din Diceman plecăm spre gara din Cluj să alegem destinaţia următoare. Ne uităm la “Plecări” să vedem ce putem lua cel mai repede  : un accelerat spre Oradea, un rapid spre Bucureşti, şi vreo două personale spre destinaţii apropiate. Ne-am decis rapid. Am dat cu zaru până a picat Oradea. Plecarea era în jur de ora 17.00 şi urma să ajungem in aceiasi seara .

Cât timp am aşteptat trenul ne uităm pe peron după naşi, că poate puteam face vorbele cu ei din gară, să dormim şi noi pe drum, că nu dormisem deloc de aproape 24 de ore. N-am văzut niciunul.

Trenul trage în gară, noi ne urcăm foarte dezinvolt de parcă aveam cel puţin bilete la clasă I.

În scurt timp apăr naşii, care erau naşe, adică aveau fustă.

Şi începem comedia. Nu am ajuns la placa cu “Voi n-aveţi copii?” că am reuşit să le convingem cu câte 10.000 de lei de căciulă. De fericire că am scăpat ieftin şi de data asta nu reuşim să adormim. Până s-a înnoptat ne-am zgait prin geam la imaginile ce ni se derulau de-a lungul Crişului Repede; unul dintre cele mai frumoase peisaje pe care le-am văzut vreodată din tren.

Pe la 9 seară ajungem în Oradea. Ce să facem? Nu ştiam oraşul, nu aveam nici hartă şi nici finanţe deosebite; iar primul tren din Oradea era la 4 dimineaţa spre Arad.  Ne-am fâţâit puţin prin centru, am făcut nelipsitele instantanee cu noi cocoţaţi pe diferite monumete şi apoi concluzionăm că nu ne place oraşul şi că ar trebui să plecăm cât mai repede de acolo. Mai târziu am aflat că Oradea e chiar frumoasă, cu o cetate medievală, pe care noi, bineînţeles, nu am găsit-o şi cu multe alte chestii interesante. Atunci, însă, ni s-a părut anostă.

Ne-am reorientat rapid. Erau la modă atunci Internet Cafe-urile şi în mare vogă MIRC-ul. Identificăm rapid un Internet Cafe, ne luăm ceva de mâncare şi ceva cafele -  deja simţeam ochii de dimensiunea unor cepe – şi începem să ne băgam în seamă cu toate nickurile de gen feminin. Ştiu, e trist, dar la acea vreme mi se părea foarte tare să te bagi în seamă pe internet cu diferite gagici. Bine, asta era impresia mea, însă probabil interlocutorii mei erau nişte fătălăi la fel de excitaţi că mine.

După câteva ore de tastat diverse fraze “inteligente” fac un inventar rapid al gagicilor agăţate. Niciuna. Îi întreb şi pe ceilalţi doi dacă au avut succes. Răspunsul lor mă linişteşte: la  fel ca şi mine.

Cu mintea aburita de somn şi plină de nickuri nimfomane, pe la 4 dimineaţă ne îndreptăm spre gară. Aveam un tren personal spre Arad.