Din studentie – ultima parte

Încet, încet nu mai distingeam decât câteva culori … Vederea ne juca feste, iar imaginile erau predominant alb-negru. Dar eram fericit. Încercam să calculez câţi kilometri mă despart de casă. Fără succes. Corijenţa la matematică nu a fost în zadar. Îmi dădea cu puţin peste 1000 km. Se pare că nu numai vederea îmi jucă feste…

Încăpăţânaţi, ne îndreptăm spre gară hotărâţi să vedem şi Aradu`, că vorba aia, e la o aruncătură de băţ de Oradea. Trenul personal pleca pe la 4 dimineaţă. Îngânatul zilei cu noaptea ne-a prins într-un tren personal cu etaj, încercând să tragem un pui de somn. N-am avut parte că, în acea dimineaţă fatidică, ni s-a întâmplat neînchipuitul! Neimaginatul! Nemaiauzitul şi incredibilul!

Liniştiţi, cu fruntea asudată, sprijinită de geamul jegos al vagonului, încercam să ne ţinem gură închisă şi să nu sforăim prea tare. Deodată auzim nişte voci puternice lângă noi, spunând ceva în ungureşte.

“Nu cred că e pentru noi”, fac eu cu ochii inchisi, ştergându-mi un firicel discret cu dosul palmei de la gură.

Cuvintele în maghiară se repetau cu insistenţă. Deschid ochii şi, într-o imagine alb-negru mi se înfăţişează doi naşi… (frumoşi!).

“Saru`mână, naşule!”

“Biletele, va rog!” face unul dintre ei cu puternic accent.

“Ştii naşule, că suntem studenţi … şi n-am avut bani de bilet“, ne începem noi poezia.

“Biletele!“

Presimţeam că va fi mai greu de data asta, dar nu ne-am lăsat. Vaietele noastre treziseră pe cei doi navetişti obosiţi din vagon cu noi, care ne aruncau priviri indiferente. Naşii nimic. Se sfătuiau între ei în ungureşte, iar noua, în româneşte, nu ne ziceau decât sec :

“Biletele!”

După câteva minute în care nu reuşisem s-o scoatem la capăt, am zis că nu mai ţine şi trebuie să folosim artileria grea. Ca într-un semn, toţi trei, ne împreunăm palmele, ochii ni se umezesc(nici nu era greu, la cât de obosiţi eram) şi băgam cu glas temurat:

“Hai, naşule … tu n-ai copii?”

Linişte! Cu palmele împreunate, aşteptam cocoşaţi fraza eliberatoare :” Bine bă, da` altădată să nu va mai prind!”. Nu auzim decât un sec:

“Biletele!”

După câteva momente de stupoare , începem să urlam:

” Hai, naşule, nu înţelegi că n-avem? Suntem văi de mamă noastră!Hai, ce dracu? Până la Arad! Atât! Te rugăm, naşule!”

“Biletele! Dacă nu, la prima va dau jos!”

“Cum să ne dai jos?”

“Atunci plătiţi biletele“. Şi ne băgă o sumă de care eu, din matematica mea, nu auzisem de ea.

“Câââââââââât?!? Naşule, n-avem, mânca-ţi-aş gura!”

“La prima coborâţi!”

Şi trenul, parcă ascultându-i dorinţa, frâna încet şi sigur. S-a oprit cu un scârţâit împuţit.

“Hai, jos!” Şi ne impiungeau uşor de la spate.

Printre vaiete şi urlete, coborâm. Deja eram enervaţi şi urletele noastre se transformau încet-încet în înjurături.

Ca să scurtez, cât timp a stat trenul în halta Leş Bihor( că era o haltă obosită în mijlocul câmpului), nu m-am repetat. Am trecut prin toată familia naşului de la “maimuţa până la robot”, iar unul dintre amici arunca cu pietre în tren şi blestemă Ungaria şi tot neamu lui Attila.

Un impiegat de mişcare născut în acelaşi an cu Ştefan cel Mare se oprise din fluturatul steguleţului(la noi trenurile se dirijează cu steguleţul, încă; da, exact că pe vremea lui Ştefan) şi se uita perplex la scenă. Noi trei ne agitam pe lângă tren, scupându-l şi blestemându-l şi aruncând sistematic cu ce ne cădea în mână. Trenul însă ne ignoră şi începuse să se mişte încet; naşii dispăruseră şi ei.

Alb la faţă, unul dintre amici se întoarce spre Matusalem cu Steguleţ şi urlă:

“Ba!”

(Tresare surprins; nu înţelege dacă i se adresează )

“Ba, unde e şoseaua principală?”

Steguleţul se ridică uşor şi arată o direcţie undeva în spatele său. Ne uităm acolo. Încă nu se luminase de ziua complet şi nu distingeam decât linia orizontului , însă la vreo 2 km se află DN79, ce legă Oradea de Arad.

“Hai, frate, la ocazie … Şi mergem la gară în Arad, `tu-le mumă-n cur de bozgori imputiti!” tipă războinic unul dintre prieteni.

Cu ochii cât cepele încercam să distingem şoseaua. Vedem o maşină în depărtare. Acolo e şoseaua! Şi dă-i viteză pe câmp cu rucsacii în spate, ca să ajungem înaintea trenului în Arad. În câteva minute, ajungem la şosea. Ochii probabil ne ieşiseră din cap, că imediat opreşte o maşină. O Dacie Papuc.

“Ne luaţi şi pe noi până la Arad?”

“Va iau, mă băieţi, da nu merg până la Arad. Merg până la Chişinău-Cris, la piaţă, cu nişte roşii.”

“Unde-i asta?”

“Aproape de Arad. Mai sunt vreo 40 km …de acolo găsiţi uşor ocazie.”

Fericiţi, sărim în spate, printre lădiţele cu roşii.

Dacia aia s-a mişcat ca un melc turbat. Nu am observat, că eram prea ocupaţi cu îndopatul roşiilor, dar cred că omu` nostru a împins maşină până la destinaţie. Viteza cu care ne deplasăm era sub orice cristică.

Într-un final, cu burţile pline de roşii, ajungem la Chişinău-Criş. Ne mai trecuse din avântul războinic, iar “micul dejun” ne moleşise şi mai mult. Îi mulţumim omului pentru amabilitate şi coborâm să luăm o altă ocazie. Opreşte unu imediat.

“10000 de caciula” ne informează de cum deschidem uşa.

“Sictir, ca e prea mult”

Aşa am refuzat câteva oferte, toate la acelaşi tarif. Ne-am dat seama că dacă o mai lălăim aşa, nu mai ajungem la timp pentru a pune în aplicare vendeta noastră. Cu inima strânsă adunăm de prin buzunare 30000 de lei – cât cheltuisem până atunci în toate zilele toţi trei, la un loc – şi ne urcăm în prima maşină care opreşte. După aproape o oră, ajungem la intrarea în Arad.

Arad. Soare puternic. Coafură de căcat.

Avântul războinic rămăsese undeva pe la Chişinău- Cris, într-o Dacie Papuc.

Însă aveam şi noi un orgoliu. Cu bocancii târâindu-i şi cu ochii mijiţi ce ne accentua feţele de retarzi întrebam lumea pe stradă cum ajungem şi noi la gară. Ne uităm la ceas. Trenul ajunsese de 30 minute.

“Căcat pansat!”

“Hai într-un parc, să ne schimbăm şi noi”, face unul dintre noi.

“Hai…că ne-am bătut şi azi…”

După ce am mers pe un bulevard principal ce mi se părea că nu se mai termină, ajungem într-un parc străbătut de un râuleţ. Prea obosiţi şi terminaţi, ne dezbrăcăm la bustu gol şi începem să ne spălam în apa din parc. A fost o toaletă completă, în care ne-am schimbat şi chiloţii. Trecuse o săptămâna! Era timpul! Mai târziu am aflat ca râuleţul respectiv nu era râuleţ, ci un canal colector. Şi eu credeam că mirosul e de la mine …

Nu-mi mai aduc aminte ce-am mai văzut/ făcut în Arad, însă ştiu că ne-a decis să plecăm la Deva. În aceiaşi zi. Episodul cu naşii ne deziluzionase.

“Hai , bă, la Deva. Am eu o verişoară acolo, ne informează unul dintre prieteni. Stăm la ea, ne spălam şi noi, ne schimbăm… dormim…”

Ne-a convins. Ce frumos e să dormi … filozofam eu.

Ieşim la ocazie şi în scurt timp opreşte o dubita.

“Ne luaţi şi pe noi până la Deva?”

“Daca vreţi numai în spate, că nu am locuri în faţa”. De fapt era singur, dar probabil veneau nişte mirosuri din direcţia noastră, aşa că l-am înţeles.

Omu transporta nişte cutii de carton goale. Nu ştiu cât a durat drumul că am fost într-o stare de semi-comă permanent; din în când tresăream şi încercam să mă redresez la unele curbe mai bruşte.

Spre amiază, duminică, ajungem în Deva. Am ţinut neapărat să facem câteva poze prin centru înainte să ne ducem la Verişoară – ca deja era a noastră şi abia aşteptam să vedem un pat.

Prietenul meu a avut totuşi inspiraţia să sune înainte, cu toate că eu insistăm să nu sune, să-i facem o surpriză. Mai bine că nu m-a ascultat. Verişoara nu era acasă, plecase la Bucureşti.

Era prea de tot. Epuizaţi, ne tărâm spre gară. Timpul a trecut greu până la primul tren ce mergea spre Sibiu – Călimăneşti. Cu toate ca abia ne ţineam pe picioare, tot nu ne-am lăsat şi am mai tras câteva reprize de fugareala prin tren că să ne păstrăm bugetul intact de naşii hrăpăreţi. Incredibil, am reuşit. Când am coborât în Căciulata, de unde şi plecasem, am făcut rapid un cost al călătoriei (nu eu, că mie îmi dădea cu ) pentru Căciulata – Sibiu – Cluj -  Oradea – Arad – Deva – Căciulata am cheltuit pe transport de 50 000 lei … frumoşi!.

După tura asta am dormit şi noi. În sfârşit. Puţin peste 30 de ore.