Avionul cu aplaudaci

Un episod fascinant l-am trăit în timpul aterizării, la înapoierea în ţară, episod care mi-a întărit convingerea cum că în România se întâmplă cam tot ceea ce nu-ţi imaginezi. Mai precis după ce avionul aterizase şi rula încet pe pistă. Şi am aflat că e un eveniment destul de des, ce se execută pe aproape fiecare cursă în care majoritatea pasagerilor sunt români.

Stimaţi telespectatori, fără niciun motiv(subliniez, fără niciun motiv!), sau cel puţin nu am fost eu pe fază şi mi-a scăpat că mă chinuiam să-mi desfac centura, lumea din avion a început să  aplaude! Veţi întreba: ce? sau de ce?. Şi eu m-am întrebat.

Iniţial, am crezut că a făcut stewardesa vreo scamatorie şi mi-a scăpat mie, sau pilotul a tras nişte flic flacuri cu triplu tulup de bucurie că a ajuns acasă, ori s-a anunţat că se dă băutură gratis şi n-am auzit eu sau, mai mişto, am călătorit cu vreo vedetă mondenă şi bambuistă unanim recunoscută de tot avionul(da, în continuare nu am televizor). Nimic însă din toate astea!

Check-in, check-out

Am fost în vacanţă. Printr-o  ţara străină.

N-o să încep acum să povestesc ce frumos a fost, cât de verde e iarba la ei, cât de albastru e ceru`, cât de limpede e apa, cât de frumos le miroase căcatul şi transpiraţia(oh, daaaaa… şi ei put), cât de lung îşi poartă femeile părul la subsioară, cât de multă mizerie e pe străzi, ce arhitectură frumoasă şi ce asfalt aproape perfect au. În fine, nu vreau să plictisesc.

În schimb o să povestesc despre ceva banal. Atât de banal, că ar trebui desfiinţat. Şi mă refer aici la un aeroport – aeroportul Băneasa, zis şi Aurel Vlaicu. Că, na, ca mulţi alţi români am preferat să iau un avion până la destinaţie, că cică e mai comod. Şi am optat pentru un zbor low-cost. Că cică e criză. Până aici nimic fantastic; compania ok, nu şi-a dezminţit numele de low-cost, – m-am simţit ca-n rata Maraşu – Frecăţei,  -, zbor ok, cu semi-turbulenţe, însoţitorii de zbor plictisiţi şi acri. Adică, români.