Check-in, check-out

Am fost în vacanţă. Printr-o  ţara străină.

N-o să încep acum să povestesc ce frumos a fost, cât de verde e iarba la ei, cât de albastru e ceru`, cât de limpede e apa, cât de frumos le miroase căcatul şi transpiraţia(oh, daaaaa… şi ei put), cât de lung îşi poartă femeile părul la subsioară, cât de multă mizerie e pe străzi, ce arhitectură frumoasă şi ce asfalt aproape perfect au. În fine, nu vreau să plictisesc.

În schimb o să povestesc despre ceva banal. Atât de banal, că ar trebui desfiinţat. Şi mă refer aici la un aeroport – aeroportul Băneasa, zis şi Aurel Vlaicu. Că, na, ca mulţi alţi români am preferat să iau un avion până la destinaţie, că cică e mai comod. Şi am optat pentru un zbor low-cost. Că cică e criză. Până aici nimic fantastic; compania ok, nu şi-a dezminţit numele de low-cost, – m-am simţit ca-n rata Maraşu – Frecăţei,  -, zbor ok, cu semi-turbulenţe, însoţitorii de zbor plictisiţi şi acri. Adică, români.

Dar să trec la subiectul principal. Eu nu mai zburasem până acu` de pe Băneasa şi mi-am închipuit până de curând că un aeroport e o instituţie organizată, cu personal calificat, chestii şi reguli logice şi concrete, dar mai ales decente. Da! Cuvântul asta îl căutăm: decenţă. În clădirea din Băneasa – că nu pot să-i zic aeroport – decenţa există, dar lipseşte cu desăvârşire.

La check-în se stă ca într-un coteţ, ca-ntr-o menajerie de circ, unde felurite jivine şi vieţuitoare încropesc un haos desăvârşit. Toată lumea stătea la o presupusă coadă, cu copii, cu căţel şi purcel, bagaje, genţi, paporniţe şi diferite sacoşe de hipermarket, coadă pe care n-o respecta nimeni. Ţinta acestei mulţimi era clară: două ghişee mici şi îngrămădite, în spatele cărora două acrituri te scanau din cap până în picioare că şi cum aveai cel puţin 5 kg de cocaină şi 3 pistoale în bagaj.

“E dimineaţă, gândesc eu… Nu şi-or fi băut femeile cafeaua …”

Tabloul s-a repetat şi la întoarcere. Aceiaşi mulţime de oameni se îngrămădea într-o încăpere cât o sufragerie un pic mai mare ca să-şi prezinte buletinele la vamă . Însă cireaşa de pe tort a fost recuperarea bagajului, care se execută tot în aceiaşi “sufragerie”. Ştiţi banda de bagaje? Ei, eu n-o ştiam!

Iniţial am crezut că o bandă de la vreun aparat de fitness a fost ruptă din aparat şi întinsă pe jos că să învârtă bagajele. În jurul benzii, erau peste 100 de oameni, care, pe câteva rânduri, încercau să se zgâiască peste umărul norocosului din faţă şi să-şi identifice paporniţa. Mă uit şi eu la bandă. Nimic. Adică nu era nici un bagaj pe ea. Banda, însă se învârtea cu un scârţâit enervat şi sacadat.

La un moment dat, mă uit pe geamul de lângă bandă şi văd un tractoraş cu două remorci pline cu valize ce făcea manevre de parcare cât mai aproape de peretele de sticlă. Doi manipulatori sar voişi în remorci şi, prin geamul deschis, încep să arunce bagajele pe bandă. Şi ţine-te îmbulzeala! O babă începu să ţipe lângă mine: “E a mea! E a mea!” şi trăgea de putere de un geamantan pe care pusese mâna şi o domnişoară gen Hai Faiv. A câştigat baba.

Câteva minute am stat şi m-am uitat la mulţimea din jurul benzii ce ţopăia isteric şi-şi dădea cu genţile grele în cap, şi le scăpău pe picioare sau se luptau între ei pentru o geantă . De două ori a făcut valiza mea turul de onoare al “pistei” până când am reuşit să o înhaţ.

Ah! Şi cel mai mişto e că dacă vrei să te pişi, mai bine te pişi pe tine. E doar o toaletă de fiecare sex cu câte una bucată veceu. Şi permanent(cel putin cat am stat eu acolo) sunt cel puţin 5 persoane la coadă. La femei sunt cel puţin 15.

Ce frumos a fost la ţara!(în loc de încheiere)