O tunsoare ca-n filme

Nu am un frizer preferat la care să mă duc regulat şi căruia să-i fiu fidel doar pentru schilurile cu care respectivul ciunteste un cap; mă tund cam pe unde apuc, de preferinţa cât mai aproape de casă. Mai ales că nu am cine ştie ce coafură complicată.

La frizer te duci că la psiholog: intri, te aşezi pe scaun, începi să-ţi depeni amintirile/ problemele, ăla te tunde, te ascultă şi-ţi mai da şi câte un sfat din când în când, apoi îl plăteşti şi te duci fericit acasă. Noua modă a înlocuit conversaţia cu un lucru mai simplu: privitul la TV. Atât de către clienţi, cât şi de către frizeri.

Aşa am făcut şi azi, când am ales o frizerie de cartier la 2 minute de casă. Însă nu alegerea frizeriei a dus la apariţia unor motive de nervi, ci ora peste care s-a suprapus decizia de a mă tunde; şi anume cu o emisiune de căcat. Mai nou, frizeriile sunt dotate cu televizoare la care să se holbeze clienţii şi să comenteze împreună cu frizerul evenimentele de pe sticlă. Şi nu va imaginaţi că se uită cineva pe Discovery. Nu! Astăzi frizeriţa la care am avut ghinionul să “pic” se uita fascinată(nu cred că  m-a onorat cu o privire nici măcar când am achitat) la emisiunea de mare angajament, Acces direct, unde nişte distruşi comentau viaţa altor distruşi. În frizerie linişte ca-ntr-o bibliotecă! Toată lumea sorbea cuvintele ce ieşeau din gura unei dudui, de parcă aceasta le dezvăluia numerele de la Loto.

Frizeriţa, poziţionată într-o parte, cu capul înclinat uşor spre dreapta-sus( TV-ul era cocoţat aproape de tavan) îmi aruncă o privire cam o fracţiune de secundă după care, imediat, şi-i pironeşte în ecran. Înţeleg din privire că trebuie să-i transmit cum vreau să mă tundă. Îi spun. Clatină din cap că a înţeles… sau că e de acord cu dramă “doamnei Moni” de la TV.

Îşi scoate unealta de tuns şi începe. Privirea, la TV. Când unghiul nu-i permitea, se poziţiona în aşa fel încât imaginea televizorului să se reflecte în oglinda din faţa mea. ” Căcat! Doar vorbesc româneşte ăştia! Ce căcat tre` să vadă şi ecranul? Nu aude?”. Nu mi-a răspuns nimeni în gând…

Tunsoarea cea noua nu semăna cu ce i-am spus că vreau. Îi spun. Şocată, se întrerupe şi întredeschide gura lăsând să ajungă la mine un miros simpatic. Îmi dau seama că n-are ce să mai facă şi-i spun că nu-i nicio problemă, să mă tundă tot capul cu numărul 2. Fericită, se execută, văzându-şi mai departe de emisiune.

La tv drama era în toi; când Moni, când Iri debitau în continuare. Suflarea din frizerie suferea şi le trăia dramă, în special frizeriţă mea.

- Perciunii îi vreau mai scurţi şi încercaţi să le daţi o formă… îndrăznesc eu.

Acelaşi clătinat de aprobare. Imediat îşi i-a pămătuful şi începe să mă şteargă cu furie, semn că din puctul ei de vedere “m-a terminat”.

- V-am rugat… perciunii…

Iniţial, uimită, îşi revine repede şi-mi transmite cel mai cucernic zâmbet de care a fost în stare, dezvăluindu-mi totodată şi “sursa” damfului.

Privirea sorbea TV-ul ca pe o icoană. Pe mine mă tăiaseră apele.

- Ce ochelari are asta …! Parcă e o … o … o li…, o muscă!

“Ce perciuni! Parcă-s nişte… nişte …” Nu am găsit un cuvânt care să definească forma lor.

În final, mi i-am aranjat singur acasă.

Moni şi Iri îşi continuă dramă, frizeriţă tunde în continuare, însă nu pe mine.