Domnii scurte: Pătraşcu cel Bun

Pătraşcu cel Bun (1554 – 1557)

Printre voievozii români, a căror guvernări au însemnat ceva în istoria noastră, dar care, însă, nu s-au bucurat, de-a lungul timpului, de o cunoaştere mai aprofundată, din partea publicului larg, se numără şi Pătraşcu cel Bun.

Domn al Ţării Româneşti, din martie (înainte de 12) 1554 (numirea sa la Istanbul, de către sultan, având loc la 26 februarie) şi până în 24 decembrie 1557, el a fost cel mai tânăr dintre fiii lui Radu Paisie, adică, aşa cum stă scris în cronica ţării, al „voievodului de odinioară Călugărul”.

În documentele de epocă apare cu numele de „Petraşco”, care era un diminutiv al clasicului Petru (de altfel aşa îl chemase şi pe tatăl său pe când era călugăr), forma modernă a acestuia – Pătraşcu – apărând mult mai târziu, ea impunându-se în istoriografie abia în zilele noastre.

Cognomenul „cel Bun” l-a primit, după cum aflăm din izvoarele vremii, pentru că „a domnit bine ţara şi boiarii fără vrăjbi, fără morţi, fără prăzi precum tuturor place; pentru aceia şi Bun l-au numit, pentru bunătăţile lui ce avea”. Exista şi un termen de comparaţie, care făcea posibilă considerarea guvernării sale drept una mai mult decât paşnică şi anume domnia sângeroasă a unchiului său patern Mircea Ciobanul (ce a cârmuit Ţara Românească între 1545-1552, 1553-1554 şi 1558-1559). Practic, sub oblăduirea blândă a lui Pătraşcu Vodă, ne spun cronicarii acelor timpuri, nici „un singur cap de boier nu căzu”.

Domnii scurte : Iuga Ologul

Iuga Ologul(1399 – 1400)

Un alt domnitor mai puţin cunoscut este Iuga Ologul, cel care a domnit asupra Moldovei, din noiembrie (înainte de 28) 1399 şi până în iunie (înainte de 29) 1400 .

Referitor la originea sa, se ştie că el era fiul lui Roman I (1391-1394) şi al primei soţii a acestuia, o principesă de origine lituană, al cărei nume nu s-a păstrat de-alungul secolelor, dar care provenea din neamul Koriatovicilor, cârmuitorii Podoliei. O dovadă că mama lui se înrudea cu aceştia este faptul că a fost botezat Iuga (Iurga, Iurg, Iurie), nume lituanian rutenizat (echivalent cu cel de Gheorghe), după un membru marcant al familiei domnitoare podoliene şi anume Iurie Koriatovici.

Iuga Ologul a avut drept fraţi, după ambii părinţi, pe Mihail şi pe Ştefan (care, sub numele de Ştefan I, a guvernat Moldova, înaintea sa, între 1394-1399), iar, doar după tată, pe Alexandru (viitorul domn Alexandru cel Bun, ce a cârmuit statul românesc est-carpatin, între 1400-1432) şi pe Bogdan „jupanul”.

Pe cea de-a doua consoartă a părintelui său (mama fraţilor lui vitregi) a chemat-o Anastasia, ea fiind sora cnezilor podolieni, Iurie şi Teodor, descendenţi ai dinastiei princiare lituaniene a Giedyminovicilor (ramura Koriatovici). Prin aceasta, dar şi prin cea care i-a dat viaţă, Iuga Ologul se înrudea atât cu Wladislav al II-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei, între 1377-1392, şi rege al Poloniei, din 1386 şi până în 1434), cât şi cu Witold (mare cneaz al Lituaniei, între 1392-1430).

Cu supranumele de „Ologul” (mai mult ca sigur cu înţelesul de „Paraliticul”), îl întâlnim numai în Letopiseţul de la Putna, întocmit, în primii ani ai veacului al XVI-lea, motivele, pentru care a rămas în istorie cu această poreclă, necunoscându-se cu precizie (probabil că suferea de o boală care îi îngreuna deplasarea).

Domnii scurte : Dan I

Dan I (1385 – 1386)

Domn al Ţării Româneşti, din 1385 (îşi începe domnia undeva între 1 ianuarie şi 31 august) şi până în 23 septembrie 1386, Dan I a fost fiul lui Radu I Basarab (conducătorul statului românesc sud-carpatin între 1377-1385) şi al primei soţii a acestuia, doamna Ana. Deşi a avut una dintre cele mai scurte guvernări din istoria noastră, el poate fi considerat, totuşi, drept unul dintre cei mai însemnaţi domnitori români, atât datorită puternicei sale personalităţi cât şi a remarcabilelor lui realizări.

Cu toate că nu a fost asociat la domnie de către părintele lui, fiind însă cel mai mare dintre fraţi, când acesta va muri, îi va urma imediat la tron. În general Dan I a dus aceeaşi politică ca şi predecesorii săi, continuând-o, îndeosebi, pe cea promovată de viteazul său tată, prioritară, pentru el, fiind menţinerea, pe orice cale, a independenţei Ţării Româneşti.

Domnii scurte: Bogdan al III-lea cel Orb

Bogdan al III-lea Cel Orb (2 iulie 1504 – 20 aprilie 1517)

Numãrându-se printre cei mai de seamă voievozi ai Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb a guvernat-o din 2 iulie 1504 şi până în 20 aprilie 1517. El a fost singurul fiu legitim supravieţuitor al lui Ştefan cel Mare (ce a domnit între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504) şi al doamnei Maria Voichiţa (fiica lui Radu cel Frumos), numele primindu-l în amintirea bunicului său, Bogdan al II-lea (1449-1451), cel ucis la Reuseni.

Născut la 16 iunie 1479, Bogdan al III-lea fusese botezat şi Vlad, evident în cinstea vestitului Vlad Ţepeş, vărul primar al tatălui său, dar şi pentru a-l deosebi de celălalt fiu al marelui Ştefan, ce a purtat tot numele de Bogdan (acesta, de altfel, a şi murit la scurt timp după venirea pe lume a fratelui său mai mic). Până în 1498, în documentele interne ale statului moldav, el este consemnat cu ambele nume, atât cu cel moldovenesc de Bogdan, cât şi cu cel muntenesc de Vlad (acesta fiind, de altfel, un onomastic foarte des întâlnit în rândul Basarabilor Drăculeşti, din care se trăgea şi el pe linie maternă). Începând, însă, cu acest an, mai exact din 24 septembrie 1498, în hrisoavele domneşti este pomenit doar cu numele de Bogdan la care i se adaugă şi titlul de voievod, acest fapt învederând, că tatăl său şi-l asociase la domnie.

Domnii scurte: Stefan Surdul

 Stefan Surdul (iun.1591 – noi.1592)

Marile tratate de istorie a românilor ne oferă foarte puţine date şi despre Ştefan Surdul, cel care a guvernat Ţara Românească, din iunie (înainte de 11) 1591 (investirea sa ca domn, la Istanbul, petrecându-se înainte de 4 mai 1591) şi până în noiembrie – înainte de 8 -1592, fiind, practic, în afară de Ştefan Cantacuzino (domn al statului românesc sud-carpatin, între 25 martie 1714 şi 25 decembrie 1715), singurul voievod al acestei ţări care a purtat numele de Ştefan.

El era fiul legitim al lui Ion Vodă cel Viteaz (domnul Moldovei între februarie 1572 şi 13 sau 14 iunie 1574), rezultat din mariajul acestuia cu Maria, fiica pârcălabului de Hotin, Lupe Hurul (unele surse neagă, însă, acest fapt, considerând că ar fi fost în realitate rodul unei legături extraconjugale a viteazului său părinte cu o săsoaică, deci fiu nelegitim).

Referitor la porecla sa, cronicarii ne informează că „i-au zis Surdul” încă de pe când trăia (probabil, datorită unor probleme pe care le avea cu auzul).

Pentru a se bucura de susţinerea lui Andronic Cantacuzino (un foarte bogat şi influent membru al comunităţii greceşti, din capitala Imperiului Otoman), în obţinerea steagului de domnie, se va căsători, se pare, pe la 1591, cu una dintre fiicele acestuia. O dovadă, că lucrurile au stat aşa, este păstrarea lui Mihai Viteazul (a cărui mamă Teodora era sora lui Andronic) în Sfatul domnesc, din timpul cârmuirii sale, acesta fiind numit, acum, în dregătoria de mare postelnic şi chiar în cea de locţiitor al marelui ban (ca mai apoi, să fie înălţat la rangul de mare agă, fără să mai facă, însă, parte din Divan).

Domnii scurte: Vlad Înecatul

Vlad Înecatul( iun. 1530 – sep. 1532)

Un domnitor mai puţin cunoscut, ce a guvernat statul românesc sud-carpatin, este şi Vlad Înecatul. Acesta era fiul lui Vlad cel Tânăr, zis şi Vlăduţ (domn al Ţării Româneşti, din februarie 1510 şi până în 23 ianuarie 1512) şi nepot al lui Vlad Călugărul (ce a cârmuit, din iulie până în august 1481 şi, din iulie 1482 până în septembrie 1495), descinzând, astfel, din neamul voievodal al Basarabilor făuritori de ţară.

Datorită faptului că şi el a preluat domnia pe când era încă foarte tânăr, în documentele vremii (inclusiv în cele redactate din porunca lui), apare, ca şi tatăl său, cu numele de „Io Vlad voievod cel Tânăr (…) fiul preabunului Vlăduţ voievod”.

Deşi a domnit, doar, din cca 4 iunie 1530 şi până în septembrie (după 18) 1532, Vlad Înecatul poate fi considerat, totuşi, drept un domnitor destul de important din istoria noastră, cercetările istorice evidenţiind faptul că o serie de aspecte din viaţa şi activitatea sa, rămase multă vreme necunoscute (atât publicului larg cât şi specialiştilor), îl îndreptăţesc la aceasta.

Fiind cel de-al şaptelea (şi în acelaşi timp penultimul) voievod, din istoria statului românesc de la sud de Carpaţi, ce a purtat acest nume, Vlad Înecatul a fost susţinut să ia domnia, în primăvara anului 1530, de către partida boierească rivală Craioveştilor şi adeptă a menţinerii Ţării Româneşti sub dominaţia Imperiului Otoman. Deşi, iniţial, este înfrânt, în câteva bătălii, de către Moise Vodă (1529-1530), el reuşeşte, totuşi (ajutat fiind de Mehmed, sangiacbeiul de Nicopole, care în fruntea oştilor sale îl adusese, de fapt, în ţară în a doua parte a lunii mai 1530), să-l alunge, la începutul lunii iunie 1530, pe adversarul său şi să se înscăuneze ca domn.

Domnii scurte: Bogdan al II-lea

Motto : Istoria reprezinta ceea ce suntem si motivul pentru care suntem asa!(David McCullough)

Incepând de azi, incepe un mic foileton istoric: domnii scurte, dar importante din istoria statelor medievale românesti.

Astãzi, Bogdan al II-lea(12 octombrie 1449 – 15 octombrie 1451)

Printre cei mai importanţi voievozi ai Moldovei (deşi a avut o domnie scurtă) se numără şi Bogdan al II-lea, cel care s-a aflat la cârma acesteia din 12 octombrie 1449 şi până în 15 octombrie 1451. Cu toate că el îl numeşte pe Alexandru cel Bun („gospodarul” statului moldav între 1400 şi 1432), în hrisoavele emise din porunca sa, „părintele nostru”, iar cea mai mare parte a istoriografiei româneşti îl consideră ca fiind, într-adevăr, unul dintre copiii nelegitimi ai acestuia, este posibil, totuşi, aşa cum susţin, de altfel, unii cercetători, ca Bogdan al II-lea să-l fi avut drept tată pe „Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun”.

În favoarea acestei ipoteze pledează şi numele cu care a fost botezat Bogdan al II-lea, căci, la acea epocă, se obişnuia frecvent ca progeniturile rezultate din legăturile extraconjugale ale membrilor familiei domnitoare să primească onomastica tatălui lor.

De altfel, până şi fiul său, Ştefan cel Mare (ce a condus Moldova, din aprilie 1457 şi până în 2 iulie 1504), care, în actele sale oficiale, îl numea pe Alexandru cel Bun „sfântrăposatul nostru bunic”, îl recunoaşte, cu claritate, pe „jupanul” Bogdan, ca „bunic” al lui, în textul epitafului inscripţionat pe piatra funerară a acestuia (aşezată în biserica mănăstirii de la Rădăuţi din porunca sa), „Alexandru voievod cel bătrân”, nemaifiind pomenit, acum, cu această calitate.